Filosofii ca Aristotel incurajau multimile sa vada periodic piese de teatru (si probabil i-ar fi incurajat sa se uite si la filme, daca ar fi existat pe atunci), deoarece vazand o poveste cap coada, cu toti actorii si toate itele ei, asa cum fusese ea gandita de autor, oamenii ajungeau sa inteleaga, ori cel putin li se reamintea, ca in linia vietii unui om intervin o multime de evenimente care nu tin de el, iar succesul sau esecul lui, nu ii apartin decat intr-o anumita masura.

Dupa ce urmareau tragedii puse in scena, oamenii isi mai temperau inclinatia de a ii judeca pe ceilalti si de a le tine morala. Deveneau mai intelegatori cu cei care greseau, fiind mai constienti ca vina nu fusese doar a lor, si ca si ei puteau sa se trezeasca intr-o zi intr-o situatie urata, care sa nu fi depins de ei. Ca lumea nu se imparte in oameni de admirat si oameni de blamat, si in loc sa ii admire mereu pe invingatori si sa ii desconsidere pe cei care nu reusesc, ar trebui sa poata gasi frumusete si in esec.

Ca un lucru poate fi chiar mai frumos, pentru ca a fost frant la un moment dat, e si tema imaginii de mai jos.



O arta care pe mine ma duce cu gandul la oamenii care devin foarte puternici odata ce gasesc cum sa isi transforme dezavantajele in avantaje.