Sigur am mai citit undeva replica din titlu, dar cel mai de curand am auzit-o in HER, filmul cu Joaquin Phoenix, cand Samantha - vocea, sistemul de operare, prietena sau iubita lui Theodore, cum vreti sa-i spuneti - ii marturiseste acestuia ca si ea rememoreaza lucruri care au ranit-o.


Trecutul e doar o poveste pe care ne-o spunem noua. Si e o poveste pe care uneori ne-o spunem gresit.

Cred ca este foarte terapeutic sa ne gandim la amintirile neplacute / povestile pe care le tot rememoram si sa vedem despre ce e vorba de fapt acolo. Nu cumva regretam total aiurea? Oare nu e timpul sa intelegem mai bine povestea?

De exemplu eu ramasesem cu impresia ca am facut o greseala cand eram mica, o situatie pe care o incadrasem la categoria esec personal, dar de fapt ce facusem fusese un act curajos prin care am "ratat sansa" de a ii face pe plac unei profesoare. Cand am reanalizat cu atentie povestea mi-am dat seama ca nu aveam ceva de regretat, din contra, acela a fost un moment de care azi trebuie sa fiu mandra. Am riscat, si am pierdut dar nu aveam nimic de regretat de fapt. Ce trebuia sa iau cu mine din poveste era curajul, nu faptul ca nu m-am ridicat la inaltimea asteptarilor unei profesoare - care nici nu merita atata efort. Realizarea acestui lucru a fost ceva foarte eliberator.

Intrebari pe care va recomand sa vi le adresati legat de regrete:

Daca ai putea sa iti dai sfaturi tie atunci cand erai copil sau adolescent ce ti-ai spune? Ce cred eu ca se va intampla e ca veti vedea cat de multe greseli de fapt v-au format ca oameni, v-au ajutat sa va formati calitatile pe care le aveti azi. Si cum de fapt nu ati avea asa de multe sfaturi sa ii dati versiunii voastre tinere.

Iar daca intr-adevar ati facut niste lucruri gresite:

Ai mai face azi acel lucru? Daca nu, inseamna ca nu are niciun rost sa te mai gandesti la asta. Nu mai esti omul de atunci si daca nu ai cum sa schimbi acel lucru, atunci nu mai are niciun rost sa te tot gandesti la el. Ce conteaza e ca azi stii mai bine de-atat.