De cate ori o suparam pe mama imi zicea ca abia asteapta sa ma mut la casa mea, ca o sa vad cat de grea e viata, ca n-o sa gasesc pe nimeni care sa ma suporte si ca o sa am copii neascultatori. (Sa nu intelegeti gresit, mama mea e minunata din multe puncte de vedere, in principal fiindca poti vorbi cu ea orice, dar la suparare cam arunca niste cuvinte.)

De cate ori paraseam un loc de munca si spuneam de ce plec mereu sa gasea cineva sa-mi spuna ca trebuie sa inteleg ca niciun loc de munca nu e perfect, cu alte cuvinte ca tre sa mai si tac si sa inghit. La fel si in relatiile in care ma plangeam ca ne vedem prea rar sau ca primesc prea putina afectiune; daca ziceam cuiva ca nu cred ca "el" e sufletul meu pereche mi se arunca o privire de parca sufeream de iluzii.

Daca fericirea se poate masura pe o scala, eu n-am vrut sa ma multumesc cu jumate. Cum zic cei de la Taxi sa traiesc pe jumatate si sa-mi pierd jumatate de viata fara sa-mi dau seama.

Ce-am invatat e ca oamenii vorbesc aiurea si daca nu ii asculti si perseverezi in cautarile tale ai sa gasesti ce cauti, in timp ce ei singuri vor suferi din pricina gandurilor lor: ajungand intr-o relatie suficienta, la un loc de munca asa si-asa, cu prieteni de semibaza, si-n general, avand cu mult mai putin decat si-ar fi putut oferi in viata.

Acum ca m-am mutat la casa mea, l-am gasit pe cel langa care vreau sa raman, munca imi aduce satisfactii si viata imi pare mai buna ca niciodata, pot sa zic ca in mare parte pana si mama s-a inselat. Asa ca nu-i asculta, o sa fie bine.

Si un secret dragut de azi de pe Post Secret: