Cateodata, cand e prea multa liniste in jurul tau, se intampla sa ti se faca dor de niste lucruri. De zilele de alta data, de felul in care erai candva, de vechiul acasa, de parintii si prietenii pierduti, de veri calduroase cu nisipul sub talpi, de o mireasma, de mangaieri, de apropiere, de intelegere, de simplu si de bine..

Am intalnit si oameni carora li se facea dor de cele mai ciudate lucruri, cum ar fi Laura care isi doreste sa sufere iar din dragoste. Eu care ma scutur greu dupa despartiri nu reusesc sa inteleg de ce si-ar dori cineva durerile de inima, dar pentru ea decat sa fii fara sentimente e de preferat sa traiesti rascolita de o iubire. "Owner of a broken heart is much better than owner of a lonely heart" parca ar zice ea, contrar melodiei celor de la Yes.

Din dorurile ciudate pe care le-am cunoscut si eu face parte mai ales dorul de cineva pe care inca nu l-ai intalnit. Un dor raspandit mai ales printre cei care inca astepta sa-si gaseasca jumatatea, pe cineva cu aceleasi dorinte, idealuri, visuri, idei. Diferit dar la fel. Cineva de care te simti legat inainte de-a il cunoaste, cineva care intelege ce simti fara sa ii spui, cineva langa care te-ai intoarce mereu, langa care ti-e bine.

De fapt vroiam sa scriu un post despre nostalgia mea legata de prima bicicleta, justificand cumva faptul ca nostalgia a existat bine merci in timp ce bicicleta nu. Pentru a compensa si partea tehnica va pot prezenta insa cum mi-as petrece timpul cu bicicleta mea si asta mai ales fiindca weekendul trecut am scos la plimbare prin cele mai dragute locuri din Bucuresti prima mea bicicleta inchiriata.

Mai intai ne-am imprietenit prin parcul Operei, asta fiindca de trei ori am mers pe o bicicleta si niciodata nu s-a incheiat placut. Prima data pe bara unei biciclete condusa de Laura, care si atunci era tot cu 5 ani mai mare dar nicidecum mai inteleapta, cand am cunsocut indeaproape pietrele strazii Laptariei.

A doua oara prin cartier cand in urma unei frane prin tactica sarit de pe sa cu picioarele pe pamant, s-a intamplat sa ma lovesc atat de tare, unde - nu spun, incat sa nu ma mai vreau sa vad niciodata biciclete cu bara. Si-a treia oara cand am luat cunostinta de noul gard pus de vecini cand deja ma indreptam spre el cu peste 20 km/h si fara frana.

Surprinzator s-ar zice ca am totusi un talent la mers pe roti. De la Opera am traversat spre Arenele de la Eroilor si ne-am plimbat mai bine de o ora pe stradutele umbrite ale cartierului Cotroceni. Ne-am mai oprit din cand in cand sa mancam visine sau sa ne uitam la fantana, ne-am odhnit putin si-n parcul Romniceanu..

Mai departe am luat-o cuminti, pe benzile special amenajate, de la Eroilor inspre centru. Am mers pe langa cheiul Dambovitei si pe sub copacei pana am ajuns in Parcul Izvor. Era atat de cald ca nici cainii nu s-au obosit sa ne alerge. Din parc prin fata Casei Poporului, pe straduta inspre Unirii, cu vanticel in fata inspre Piata Alba Iulia si inapoi, cu un scurt popas sub marul secret.

Ne-am luat la revedere tot in fata Operei si am pastrat ca amintire primul bronz din vara - cu model deosebit de tractorist, o febra musculara ce nu te lasa sa stai bine pe scaun si cateva vanatai.

In incheiere, stiti melodia aia de la U2 cand Bono canta "What you don't have you don't need it now"? Eu cred ca n-are dreptate. Asa cum nici nu cred ca fericirea e distanta intre punctul unde suntem si punctul unde e ceea ce ne dorim. Cred ca e de datoria noastra sa traim o viata cat mai frumoasa si sa ne straduim sa strangem in jurul nostru oamenii si lucrurile care ne fac zilele mai placute. Iar mie mi-ar prinde bine o bicicleta.