Things to do before I die: Live

Poveste usor legata de ideile principale ale postului:

In ultimul an de facultate aveam la o materie - amestec de economie si filosofie, deci probleme mai subiective - un profesor tanar, destept, insurat si cu un orgoliu de cateva ori mai mare ca talentul lui profesoral. Nu l-am vazut de multe ori, dar imi placuse la curs, suficient cat sa cred ca e genul meu de profesor, care sa accepte opinii diferite de ale lui sau sa-ti explice calm de ce crede el altfel decat tine.

Am aflat ca ma inselam la primul seminar la care mi-am facut aparitia cand, luand apararea unei colege, am sustinut ca raspunsul ei n-ar fi tocmai gresit fiindca totul e nu-i asa? relativ. Mare greseala, MARE. Chiar daca o spusesem pe un ton glumet, nu numai ca nu l-am amuzat deloc, dar i-am atins o increngatura nervoasa periculos de irascibila.

O ora si 30 de minute a incercat sa-mi demonstreze, cu flacari iesindu-i din urechi, ca teoria, pentru care in fond cineva a castigat un premiu Nobel - nu o nascocisem eu pe loc, nu era corecta. A ajuns sa-mi spuna ca de exemplu nota mea la examen si cum o sa trec eu anul sunt unele din lucrurile care nu sunt deloc relative cat timp imi e el profesor. "Ciudat, eu credeam ca depindeau de cat de buna e lucrarea." I-am cumparat cartea, i-am invatat parerile si am facut un examen de 10, ca sa primesc un 5.

N-am zis nimic, nu vroiam sa faca niste artificii si sa ma pice. Dar ca idee, cineva ar trebui sa afle ca niste conventii generale, cum ar fi matematica, nu sunt lucruri absolute, ci doar unanim acceptate de societate. Totul e relativ.

Despre timp vroiam de fapt sa vorbesc. Timpul relativ. "Stai un minut cu mana pe o soba fierbinte si o sa ti se pare ca ai stat o ora, stai o ora langa o fata frumoasa si-o sa ti se para ca ai stat un minut. Asta e relativitatea." zicea Einstein. Ei bine, pe mine relativitatea asta ma sperie.

Ma sperie cand ma opresc pt un moment si imi dau seama ca nu stiu cum trece timpul, unde s-a dus, ce am facut cu el, de ce nu simt ca am trecut prin multe pana acum, ca am avut o viata plina, ca am facut suficient. Pentru ca stiu ca mi s-au intamplat multe, si asa as vrea sa-mi treaca prin fata ochilor - toate amintirile pana sa zic eu stop. Pana ma simt incarcata cu viata, multumita de cate am realizat pana acum.

Si ce ma sperie cel mai rau e ca observ asta si la oameni mai in varsta; la fel se opresc si la fel se intreaba unde naiba li s-a dus tot timpul? Copiii le-au crescut mari, pe fete le-au aparut riduri, vremurile sunt altele. Deci asta o sa simt si in viitor, nu e doar o faza. Desi e una din varstele de care am auzit numai de bine, cum ca ar fi varsta la care femeile sunt cele mai frumoase si linistite in interior si impacate cu ele si mai fericite, de la 30 de ani incep sa apara firele albe. O sa zboare 20, 30, 40.. si trebuie sa gasesc o cale sa fiu mai impacata cu asta.

Si ma gandeam.. Varstele 20, 30, 40, la fel ca matematica sunt tot conventii, nu-i asa? La fel ca secundele, minutele, orele, zilele. Timpul e ceva inventat de om. Varsta ar trebui sa fie pana la urma o chestiune subiectiva. Sunt femei care la 40 de ani sunt mai frumoase si mai destepte si mai tinere si mai energice decat au fost la 20.


Iar problema cu trecerea timpului trebuie sa poata fi depasita cumva. Jurnalul a fost primul lucru la care m-am gandit si in general lucrurile realizate de tine pe care sa le poti pipai, pentru ca amintirile au tendinta sa dispara cu timpul. Si asta avem senzatia uneori ca e bine, mai ales atunci cand e vorba de ceva neplacut sau dureros ca o despartire grea, dar nu e. De asta trebuie sa le pastram cu noi, ca sa stim ca nu am trait degeaba.

Am vazut aseara My Life without me, cu aceeasi idee ca in A walk to remember, If only, Autumn in New York, Sweet November.. trist dar frumos, si m-a facut sa ma gandesc la multe. Pentru inceput: ne cumparam un jurnal frumos si incapator.
The Beach Boys - God Only Knows:

4 comments:

pinkISH spunea...

eu zic ca e tocma pe dos, pentru ca Einstein zice bine. au trecut 4 ani de cand am terminat facultatea si ma intreb unde s-au dus... nici nu i-am simtit. iar de 2 ani sunt intr-o stare de euforie care simt ca va mai dura. e bine...

Ela spunea...

ar mai fi fost o teorie, cum ca am suferi prea putin, si ca ne trebuie mai multa durere ca sa simtim ca traim.. asa ca nu stiu ca se-ti zic, cat de bine e si cu euforia asta :-p

Mihai spunea...

pai da, si faptul ca fostul tau prof e retard ingust la minte (pleonasm?) e la fel relativ

Claudel spunea...

inainte de toate ;)), poate nu uiti sa vizionezi "Miss Pettigrew Lives For A Day"