Ancuta





Nu stia nimeni exact cine e cand a venit la banca fetelor. S-a asezat langa mine si m-a intrebat direct daca eu sunt Ela. Prietena mea Alina s-a ridicat si a inventat o intalnire urgenta pentru "a ma salva", dar intre timp, fata ciudata care venise nepasatoare intr-un grup strain, imi spusese deja cine i-a vorbit de mine si eram prea curioasa ca sa o las asa.

Am ramas numai noi doua. M-a intrebat daca vreau sa ma plimb. Nu mai tin minte ce purtam eu dar stiu ca pe ea o vedeam foarte frumoasa. Cu parul roscat, tuns cleopatrin si imbracata intr-o rochie aramie la fel ca rujul. Palida, cu umeri si picioare albe si incaltata cu niste sandale cu bretele. "Cred ca ne asemanam mult noi doua", mi-a zis in timp ce ne plimbam si eu am inceput sa-i povestesc de mine pentru ca ea sa poata gasi asemanarile.

Toti ne nastem cu inima buna. Si suntem curiosi si curajosi si veseli si nu ne e frica sa iubim si sa cerem ajutor. Si-apoi incepi sa cresti, sa inveti, sa-ti fie frica de greseli si de mustrari si mai ales de ce o sa zica ceilalti. Ancuta nu crescuse, sau poate crescuse si intr-o zi se razgandise si vroia sa fie din nou copil. Mie nu mi-a fost frica de ce o sa zica lumea, fiindca nu ii era nici ei. Ne-am imprietenit.

Ce ne placea noua era sa mergem pe jos pana la podul Sabarului, sa ne intindem paturica langa apa, sa ne dam in jos bretelele maieului pentru a ne bronza si sa vorbim. Cand nu mai aveam ce vorbi, roscata scotea carnetelul ei de poezii si imi citea. "Pe asta am trimis-o la Cercul Tinerilor Scriitori. Se numeste Balaurul. Vezi cum am scris-o?" imi zicea apasand cu degetul pe foaia unde am vazut prima oara o poezie scrisa in forma de balaur.

Mai tarziu am aflat de la sora mea ca Ancuta fusese cu ea in liceu. Ca nu a mai vazut-o de doi ani. Ca a fost un soc pentru colegi si pentru profesori cand fata aceea foarte desteapta de la a IX-a F a incetat brusc sa mai vina la scoala. Peste ceva timp, ca in orice comunitate mica in care vestile se imprastie repede, s-a aflat in liceu ca Ancuta e la spital si ca s-a imbolnavit. Leucemie.

Nu am mai vazut-o ceva timp pe Ancuta, de parca stia ca am aflat si imi lasa timp sa ma obisnuiesc cu gandul. Apoi intr-o dimineata mi-a batut la usa. Avea un dosar in brate si mi-a zis ca vrea sa o ajut cu ceva. A intrat la mine in camera si a rasfirat foile din dosar pe pat. Nu am ajutat-o. Nu stiam ce sa-i spun, cum sa-i spun, daca e bine sa-i spun. Si nu i-am zis nimic, doar ca o mai astept pe la mine. Nu a mai venit.

Am dat bacalaureatul in acelasi an. Ne-am felicitat intr-o statie de autobuz. Apoi am auzit ca a castigat niste implanturi de sani dupa ce a dansat goala intr-un club. Apoi ca devenise "cunoscuta" in cartier. Si-apoi ne-am vazut in statia din cealalta parte a strazii. "Fumez atat de mult. Nu stiu de ce fumez. Sotul meu mi-a cumparat tigarile".. A fost ultima oara cand am vazut-o pe Ancuta.

* E usor sa scrii un astfel de post. Greu e sa scrii doar posturi vesele tot timpul.